O întâmplare

O întâmplare a sufletului meu,
acest fior venit din calcaneu
ce cuprinde-n tot de al simțirii
pe tine, ecou al nemărginirii.

O întâmplare a ființei tale
să-exiști cu-atâta duioșie
și tot de-al tău e din petale,
plină doar de uimire vie.

Voi aștepta

Și de acum, voi aștepta la gingășia șoaptelor tale
sa le înțeleg firavul, caci sunt ca niște petale
cernute în ninsoarea încântării
de tine fior și vifor al răbdării.

Voi aștepta ca tu să-mi vii cu darul ințelepciunii
să fii cum de n-ai mai fost cărării,
un vals al gândurilor ce dau năvale
în umbra sincerității tale joviale.

Veșnicul zadar

“- Ce rece este!” oftează-n sine inmioara
tocmai azi, când mi-am reparat vioara,
a venit din nou, fiara de gânduri fugare
să mă cuprindă-n cușca ei de alterare.

Sunt doar eu și cu visarea în veșnicul zadar
și oscilând perpetuum pe-acest ghețar,
unde nici lațul nu-mi mai strânge gâtul
și curg încet prin mine, săvurând sfârșitul.

Constantă către infinit

Atomii tăi sunt doar gingășii
iar tu, un tot de fior aparte,
un vals din simfonii celeste
cernut ușor din constelații.

Un mic mister nedeslușit,
doar pași de taine și blajin
o constantă către-un infinit
în adieri de gingaș și senin.

Gingășiei tale

Gingășia ta e un medicament bun
căci te-aș asculta la infinit, nebun
și nestrămutat dintr-un fior aparte
să fiu ecoul tău aievea sau departe.

Și-n fața ta, ființă, inefabilă uimire
sunt așa viu în propria-mi răvășire,
că tu, cea îndrăgită pe un piedestal
mă faci să fiu acolo, atât de orbital.

D tine

Demult, de-ar fi știut Allan Poe de tine,
jarul n-ar mai arde și ar fi simplu – doar un tăciune,
corbul vesel n-ar mai spune, niciodată “Nevermore”
și-n adâncurile uitării ar fi dusa lui Lenore.

La fereastră-n bezna nopții – sunt doar lumini
și atunci nimic nu-i pare, toate-s după cum le înclini
corbul vesel n-ar mai spune, niciodată “Nevermore”
şi-o vorbă de bravură – tu motiv de inspirare.